📖
Povestea Gara-Jonay🏝️ Am aflat de aceasta legenda, la intoarcerea de pe insula La Gomera, acolo unde ne-am petrecut una din zilele minunatei noastre vacante in Tenerife.
🌋 Legenda lui Gara și Jonay – povestea care a născut muntele Garajonay
Pe vremuri, când insulele Canare erau tărâmuri ale zeilor și vânturile șopteau printre frunzele dafinilor, trăia în La Gomera o prințesă pe nume Gara.
Era frumoasă ca zorii care se ridică peste Valea Hermigua, iar ochii ei străluceau ca oceanul în lumina dimineții.
Poporul ei o iubea, pentru că aducea liniște și dreptate acolo unde mergea.
Într-o zi, bătrânii au hotărât să țină o mare sărbătoare la izvoarele sacre de la Chorros de Epina, locul unde se credea că spiritele apelor vorbesc prin curgerea lor.
Tinerii din toate insulele au venit la petrecere — dansuri, cântări, fluiere și tobe răsunau în munți.
Printre ei se afla și Jonay, fiul regelui din Tenerife, un tânăr curajos și frumos ca un pin crescut pe coasta vântoasă a Teidei.
Când ochii lui s-au întâlnit cu cei ai Gareei, timpul s-a oprit.
După obicei, înainte ca doi tineri să-și unească destinele, trebuiau să consulte apele sfinte ale izvoarelor Epina.
Gara s-a aplecat asupra apei, iar bătrâna vrăciță a privit reflexia ei.
La început, apele erau limpezi și liniștite – semn bun.
Dar dintr-o dată, s-au tulburat și s-au înnegrit ca cenușa.
Bătrâna a murmurat:
„Frumoasă Gara, dragostea ta va fi la început lumină, dar va sfârși în foc și întuneric. Ferește-te de iubirea care vine de peste mare.”
Gara s-a înspăimântat, dar când Jonay i-a luat mâna, a uitat orice teamă.
Cei doi au trăit zile de fericire și visare.
Dar, curând după ce Jonay s-a întors în Tenerife, pământul a început să tremure.
Teide, marele vulcan, s-a trezit și a scuipat foc spre cer.
Bătrânii din Gomera au spus că e un semn al zeilor:
„Focul se ridică împotriva dragostei lor.”
Temându-se de blestem, familia Gareei a interzis ca tinerii să se mai vadă vreodată.
Dar dragostea nu cunoaște interdicții.
Într-o noapte cu lună plină, Jonay și-a înfășurat trupul într-o piele de capră umflată cu aer și a trecut marea, plutind pe valuri până la țărmul Gomerei.
Acolo, Gara îl aștepta.
S-au îmbrățișat și au fugit în munții îveliti in ceata.
Zilele au trecut, iar oamenii din sat au pornit în urmărirea lor.
Când au fost înconjurați, cei doi s-au retras în vârful muntelui, acolo unde cerul atinge norii.
Au înțeles că nu mai aveau scăpare, dar nici nu voiau să fie despărțiți.
Atunci, Jonay a luat o suliță subțire, i-a ascuțit ambele capete, a îmbrățișat-o pe Gara și i-a spus:
„Dacă pământul și marea nu ne pot uni, ne va uni cerul.”
Și-au străpuns inimile și au căzut împreună pe pământul umed al muntelui.
Ceața a acoperit locul, iar pădurea a tăcut.
Bătrânii spun că din lacrimile lor au crescut copacii de dafin și mușchiul care îmbracă azi stâncile.
Iar muntele unde s-au stins poartă pentru totdeauna numele lor: Gara + Jonay = Garajonay.
Când mergi prin pădurea umedă a parcului, în liniștea ceațurilor, se spune că poți simți prezența celor doi îndrăgostiți.
Vântul care mișcă frunzele pare să le spună numele, iar ceața care se ridică printre copaci e vălul etern al Gareei.
Trista poveste, la fel ca a celei lui Romeo si Julieta sau Pedro si Ines. Dar frumoasa de ascultat sau citit.
